văd un ceas mare pe clădirea din față

nici nu vreau să mă gândesc. ideea e că nu am de ales. sau că am de ales. aici e cel mai greu, când tu trebuie sa faci alegerea și mai ales când ai de unde. eu una n-aș decide nimic și aș lăsa totul în voia sorții (ce-o mai fi și aia). în creierii mei nenorociți de nopți nedormite, vase umflate pe tâmple, ochi storși în pernă și râs de om nebun se dă un război; și oamenii aia viteji se bat acolo pentru mine, ca să îmi salveze trupul de boli mintale ce ma pot năpădi. Dar se luptă cu pasiune, cu lovituri crunte, mult sânge și nu se omoară..se lasă torturați până renunță psihic. Eu încă aștept să văd cine mă va locui, ce gânduri necurate și haotice îmi vor năpădi pentru următorii ani cutia craniană. Și totuși aș vrea liniște ..o liniște cruntă în care să nu-mi aud nici gândurile și să mă pot reface. Vreau ceva anume. Acel ceva care să aibă efect de drog, să te ridice, să te ajute să fi tu..sau eu. cedez, frate!